ERORI (FACTORI PERTURBATORI) ÎN EVALUAREA REZULTATELOR ŞCOLARE

               EFECTUL „HALO”

            „Aprecierea se realizează prin extinderea unor calități secvențiale la întreaga conduită a elevului. Aprecierea unui elev la o anumită materie se face în funcție de situația la celelalte materii. Efectul are ca bază psihologică faptul că impresia parțială iradiază și se extinde asupra întregii personalități a elevului. Elevii cei mai expuși acestui efect pot fi elevii cei mai buni sau cei mai slabi. Pentru diminuarea acestui efect se poate apela la mai multe modalități practice. Recurgerea la examene externe la care sunt atrași profesori de la alte școli pentru corectare, extinderea lucrărilor cu caracter secret. Mai invocăm efortul permanent al profesorului de a pune între paranteze antecedentele apreciative la adresa unui elev.

               În evaluarea conduitei se pot identifica două variante ale acestui efect. Prima este 

constituită de „efectul blând”, caracterizat prin tendința de a aprecia cu indulgență persoanele cunoscute, comparativ cu cele necunoscute. Cea de-a doua este dată de „eroarea de generozitate”, care intervine atunci când educatorul are anumite motive pentru a se manifesta cu o anumită indulgență: tendința de a prezenta o realitate la superlativ, dorința de a masca o stare de lucruri reprobabilă, interesul de a păstra neîntinată onoarea clasei etc.” (Cucoş, 2004, p. 464).

  EFECTUL DE ANCORARE

 „Constă în supraevaluarea unor rezultate datorită faptului că atrag atenția asupra unor aspecte mai puțin frecvente, așteptate, identificabile la nivelul majorității formelor de răspuns date de elevi. Cu acest prilej, se constituie noi grile de valorizare a tezelor sau a răspunsurilor ce urmează” (Cucoş, 2004, p. 464).

              EFECTUL PYGMALION SAU EFECTUL OEDIPIAN

              „De ce Pygmalion? Legenda spune că Pygmalion era un talentat sculptor din insula Cipru, care se hotărâse să nu se căsătorească niciodată şi să se dedice în întregime artei sale. Sculptorul şi-a consacrat geniul pentru a realiza statuia unei femei, care a ieşit atât de desăvârşită, încât artistul s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. La rugăminţile lui fierbinţi, Afrodita, zeiţa iubirii şi fecundităţii la greci, a transformat statuia într-o femeie vie pe care Pygmalion o luat-o de soţie, dându-i numele Galateea. În 1912, scriitorul G.B. Shaw a exploatat tema legendară a lui Pygmalion într-o piesă de teatru. Eroul piesei, Higgins, un tânăr şi bogat profesor de fonetică, întâlneşte o florăreasă drăguţă, Eliza Doolittle, care vorbeşte cu accent de periferie. Profesorul îşi propune să-i predea regulile limbajului corect şi să facă din ea o lady. Ceea ce îi şi reuşeşte, şi obiectivul său devine realitate” (Sălăvăstru, 2004, p. 166).

             „La nivel de practică şcolară, consecinţele acestui efect sunt evidente. Ştim din experienţa proprie cât de bine ne simţim când un profesor ne mângâie pe frunte şi pune pe seama noastră realizări pe care nu ştiam că suntem în stare să le probăm. [...] Ca în mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină apariţia fenomenului. [...] Predicţiile profesorilor nu numai că anticipează, dar şi facilitează apariţia comportamentelor invocate” (Cucoş, 2004, p. 463).

        Prin urmare, „spunându-i unui elev, zi de zi, că nu este capabil de reuşite, că este „indolent” şi „prost”, realitatea pronunţată are darul de a se ivi” (Cucoş, 2014, p. 463). Însă „dacă manifeşti credinţa că o persoană este capabilă de progres şi îi dai de înţeles acest lucru, chiar aşa se va întâmpla: ceea ce ai „profeţit” în legătură cu evoluţia subiectului devine realitate” (Cucoş, 2004, p. 462).

           ECUAŢIA PERSONALĂ A EVALUATORULUI

           „Fiecare cadru didactic îşi structurează criterii proprii de apreciere. Unii profesori sunt mai generoşi, uzitând valorile de „sus” ale scării valorice, alţii sunt mai exigenţi, exploatând cu precădere valori intermediare sau de „jos”. O serie de profesori folosesc nota în chip de încurajare, de stimulare a elevului, alţii recurg la note pentru a măsura obiectiv sau chiar pentru a constrânge elevul în a depune un efort suplimentar. Unii apreciază mai mult originalitatea soluţiilor, alţii conformitatea cu informaţiile predate. O trăsătură aparte a efectului discutat este exigenţa diferită pe care o manifestă examinatorii. Diferenţele se pot evidenţia atât la acelaşi examinator, pe parcursul anului de învăţământ, sau între evaluatorii de la şcoli diferite” (Cucoş, 2004, p. 464). De asemenea, evaluatorul poate manifesta exigenţe diferite pe parcursul anului şcolar: de regulă, profesorii sunt mai exigenţi la începutul anului şi mai indulgenţi la sfârşit” (Sălăvăstru, 2004, p. 167).

              EFECTUL TENDINŢEI CENTRALE

              „Se manifestă prin conduita profesorului de a evita extremele scalei de notare din dorinţa de a nu greşi şi de a nu deprecia elevii. Majoritatea notelor acordate se înscriu în jurul valorilor medii, nerealizându-se o discriminare mai evidentă între elevii medii, pe de o parte, şi cei foarte buni sau slabi, pe de altă parte. Efectul se manifestă mai ales la profesorii începători şi la disciplinele socio-umane” (Cucoș, 2014, p. 464).

            EFECTUL DE SIMILARITATE

          „Profesorul are tendinţa de a-şi valoriza elevii prin raportare la sine (prin contrast sau prin asemănare), normele proprii constituind principalele criterii de judecare a rezultatelor şcolare. Cu acest prilej el activează fie propria experienţă şcolară (ca fost elev sârguincios, disciplinat etc.), fie experienţa de părinte ce îşi judecă priprii copii. Profesorii care au o experienţă de foşti „premianţi” va manifesta un plus de exigenţă comparativ cu cei care nu au strălucit la diverse materii. Profesorii care au copii cu performanţe înalte vor avea tendinţa să-i evalueze şi pe elevii săi cu acelaşi grad de aşteptări” (Cucoș, 2014, p. 464).

EFECTUL DE CONTRAST

„Acest efect apare prin accentuarea a două însușiri contrastante care survin imediat în timp și spațiu.  În mod curent, profesorii au tendința să realizeze o ierarhizare și o comparare a elevilor. Se întâmplă ca, de multe ori, același rezultat să primească o notă mai bună dacă urmează după evaluarea unui rezultat mai slab (în sensul că după o lucrare slabă, una bună pare a fi și mai bună) sau să primească una mediocră dacă urmează imadiat după răspunsurile unui candidat care sunt excelente. Conștientizarea efectelor datorate contiguității probelor de către profesorul examinator constituie un prim pas pentru eliminarea consecințelor nedorite, presupuse de acest efect” (Cucoş, 2004, pp. 464-465).

          EFECTUL DE ORDINE

         „Efectul de ordine. Din cauza unor efecte de inerție profesorul menține cam același nivel de apreciere pentru o suită de răspunsuri, care în realitate prezintă anumite diferențe calitative. Examinatorul are tendința de a nota identic mai multe lucrări diferite, dar consecutive, fără necesarele discriminări valorice” (Cucoş, 2004, p. 465).

          EROAREA LOGICĂ

       „Constă în substituirea obiectivelor şi parametrilor importanţi ai evaluării prin scopuri secundare, cum ar fi acurateţea şi sistematicitatea expunerii, efortul depus de elev pentru a ajunge la anumite rezultate (fie ele chiar şi mediocre), gradul de conştiinciozitate etc. Abaterea se justifică uneori, dar ea nu trebuie să fie o regulă.

       Unele erori sunt facilitate de specificul disciplinei la care se realizează evaluarea. Obiectivele de învăţământ riguroase, exacte, se pretează la o evaluare mai obiectivă, pe când cele mai umaniste şi sociale predispun la aprecieri marcate de subiectivitatea profesorului” (Cucoş, 2004, p. 465).

          EFECTUL DE ROL

      „Se manifestă prin interiorizarea unor mărci standarde „străine” spaţiului normal de formare, ca urmare a unor presiuni dictate de rolul pe care trebuie să-l joace profesorul sau de expecanţele la care trebuie să se ridice în evaluare (induse de inspectori, factori de decizie, standarde naţionale etc.). Să ne gândim la felul cum se face evaluarea când profesorul este inspectat sau când se gândeşte că de rezultatele obţinute de elevi, la o testare oarecare, depinde statutul şi chiar postul său didactic” (Cucoş, 2004, p. 465).

          CUM REDUCEM FACTORII PERTURBATORI?

        „Pentru a creşte obiectivitatea notării, ar trebui să se opteze pentru alte modele, metode şi tehnici decât tehnica impresiei globale care lasă loc de manifestare tuturor factorilor perturbatori. Această metodă de notare nu poate fi însă întotdiauna evitată şi pentru a reduce distorsiunile în apreciere, se poate apela la doi sau mai mulţi evaluatori competenţi pentru a anula efectul subiectivităţii personale.

       În situaţiile în care nu se poate apela la doi evaluatori, se recomandă utilizarea testelor docimologice cu itemi obiectivi şi semiobiectivi, cu scheme de corectare şi notare clare, care nu permit abateri mari. O altă sugestie de creştere a obiectivităţii în notare constă în utilizarea frecventă a notării analitice, mai ales pentru probele scrise de tip compunere sau eseu, astfel încât să se evite aprecierea globală a lucrărilor în absenţa unor repere clare.

       Pentru a reduce impactul efectului halo şi a celui oedipian se poate opta pentru asigurarea anonimităţii lucrărilor, dar acest lucru nu este posibil decât în cazul lucrărilor externe.

    Cea mai simplă şi mai eficientă cale de a reduce efectele perturbatoare în aprecierea rezultatelor elevului rămâne pregătire temeinică a profesorilor în domeniul evaluării” (Cucoş, 2004, p. 465).

                BIBLIOGRAFIE:

1. Cucoş, C. (2014) Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom.

2. Sălăvăstru, D. (2014) Psihologia educaţiei. Iaşi: Editura Polirom.